A Dialogue of Self and Soul
I
My Soul. I summon to the winding ancient stair;
Set all your mind upon the steep ascent,
Upon the broken, crumbling battlement,
Upon the breathless starlit air,
Upon the star that marks the hidden pole;
Fix every wandering thought upon
That quarter where all thought is done:
Who can distinguish darkness from the soul?
My Self. The consecrated blade upon my knees
Is Sato's ancient blade, still as it was,
Still razor-keen, still like a looking-glass
Unspotted by the centuries;
That flowering, silken, old embroidery, torn
From some court-lady's dress and round
The wooden scabbard bound and wound
Can, tattered, still protect, faded adorn.
My Soul. Why should the imagination of a man
Long past his prime remember things that are
Emblematical of love and war?
Think of ancestral night that can,
If but imagination scorn the earth
And intellect is wandering
To this and that and t'other thing,
Deliver from the crime of death and birth.
My Self. Montashigi, third of his family, fashioned it
Five hundred years ago, about it lie
Flowers from I know not what embroidery –
Heart's purple – and all these I set
For emblems of the day against the tower
Emblematical of the night,
And claim as by a soldier's right
A charter to commit the crime once more.
My Soul. Such fullness in that quarter overflows
And falls into the basin of the mind
That man is stricken deaf and dumb and blind,
For intellect no longer knows
Is from the Ought, or Knower from the Known –
That is to say, ascends to Heaven;
Only the dead can be forgiven;
But when I think of that my tongue's a stone.
II
My Self. A living man is blind and drinks his drop.
What matter if the ditches are impure?
What matter if I live it all once more?
Endure that toil of growing up;
The ignominy of boyhood; the distress
Of boyhood changing into man;
The unfinished man and his pain
Brought face to face with his own clumsiness;
The finished man among his enemies? –
How in the name of Heaven can he escape
That defiling and disfigured shape
The mirror of malicious eyes
Casts upon his eyes until at last
He thinks that shape must be his shape?
And what's the good of an escape
If honour find him in the wintry blast?
I am content to live it all again
And yet again, if it be life to pitch
Into the frog-spawn of a blind man's ditch,
A blind man battering blind men;
Or into that most fecund ditch of all,
The folly that man does
Or must suffer, if he woos
A proud woman not kindred of his soul.
I am content to follow to its source
Every event in action or in thought;
Measure the lot; forgive myself the lot!
When such as I cast out remorse
So great a sweetness flows into the breast
We must laugh and we must sing,
We are blest by everything,
Everything we look upon is blest.
Dialog între Suflet şi Ego
Sufletul meu. Te chem la spirala din veac;
Concentrează-te asupra ascensiunii,
asupra meterezelor ruinate,
care se sfărâmă,
asupra aerului sfârşit al aştrilor,
asupra stelei ce fixează polul ocult;
canalizează fiecare gând rătăcitor în faza
în care gândirea se împlinește:
cine deosebește sufletul de umbre?
Egoul meu. Spada consacrată, pe genunchii mei,
este a lui Satō, veche dar intactă,
încă tăioasă, încă precum oglinda,
încă neîntinată de trecerea secolelor;
acel înfloritor brocart, acum uzat,
din mătase, sfâşiat parcă din rochia
vreunei curtezane, răsucit
în jurul unei teci de lemn,
zdrenţuit, el mai poate încă
proteja searbăda podoabă.
Sufletul meu. De ce păstrează omul în fantezia-i,
când nu se mai află-n floarea vârstei,
embleme ale iubirii şi războiului?
Gândeşte-te la noaptea ancestrală care poate,
numai de imaginaţia ar disprețui lumescul,
şi cugetul rătăcirile-i
de la una, la alta și la toate celelalte, să
elibereze de povara morţii și a naşterii.
Egoul meu. Al treilea din spiţa sa, Montashigi,
cu cinci sute de ani în urmă o creă,
în juru-i numai flori din cine ştie ce brocart –
purpura inimii – şi toate acestea le văd
ca semne ale zilei, în faţa turnului, al
nopţii emblematic, şi invoc,
precum soldatul, privilegiul
de a săvârşi, încă o dată crima.
Sufletul meu. Plinul acestei faze se revarsă
şi picură prin fluxul minţii
până asupra-i se abate chinul
surzirii, al muţirii şi-al orbirii,
încât judecata nu mai distinge
eu, a fi, de eu, a trebui, eu cunoscător de eu cunoscut
altfel spus, tinde spre Cer;
doar cei plecați pot fi iertați,
dar când o gândesc, limba-mi e de piatră.
II
Egoul meu. Fiinţa vie-i oarbă şi-şi bea stropul.
Şi ce dacă șanţurile sunt mizere?
Şi ce dacă trăiesc totul înc-o dată?
Să înduri truda maturizării;
umilința infantilităţii; chinul
tânărului care bărbat devine;
bărbatul incomplet şi durerea-i
de se-nfruntă cu stângăcia-i;
dar bărbatul complet între duşmani?
Cum în numele Cerului poată să fugă
de-acea formă sărăcită, degradantă,
pe care oglinda ochilor răutăcioşi
o reflectă-n privirea-i, până când, la final,
crede ca-acea formă-i a sa?
Şi la ce serveste fuga, dacă onoarea
îl găseşte-ntre rafale glaciale?
Mă mulţumesc să retrăiesc totul,
de mii de ori, de-ar însemna viaţa s-arunc
în cuibul de ouă de broască a râpei
unui om orbit, un om orbit care-i
loveşte pe alţii-asemenea;
Sau în cel mai roditor şanţ,
nebunia ce o face omul
sau trebuie să o îndure, de ispiteşte
o femeie mândră, nedemnă de-al său suflet.
Mă mulţumesc să caut izvorul
fiecărei fapte, gest sau gând;
măsoară totul, îmi iert totul!
Când cineva ca mine nu regretă
atât de dulce e plăcerea în suflet
încât trebuie să râdem şi să cântăm,
şi tot ceea ce există ne binecuvântează,
iar tot ceea ce privim binecuvântăm.
A Dialogue of Self and Soul
I
My Soul. I summon to the winding ancient stair;
Set all your mind upon the steep ascent,
Upon the broken, crumbling battlement,
Upon the breathless starlit air,
Upon the star that marks the hidden pole;
Fix every wandering thought upon
That quarter where all thought is done:
Who can distinguish darkness from the soul?
My Self. The consecrated blade upon my knees
Is Sato's ancient blade, still as it was,
Still razor-keen, still like a looking-glass
Unspotted by the centuries;
That flowering, silken, old embroidery, torn
From some court-lady's dress and round
The wooden scabbard bound and wound
Can, tattered, still protect, faded adorn.
My Soul. Why should the imagination of a man
Long past his prime remember things that are
Emblematical of love and war?
Think of ancestral night that can,
If but imagination scorn the earth
And intellect is wandering
To this and that and t'other thing,
Deliver from the crime of death and birth.
My Self. Montashigi, third of his family, fashioned it
Five hundred years ago, about it lie
Flowers from I know not what embroidery –
Heart's purple – and all these I set
For emblems of the day against the tower
Emblematical of the night,
And claim as by a soldier's right
A charter to commit the crime once more.
My Soul. Such fullness in that quarter overflows
And falls into the basin of the mind
That man is stricken deaf and dumb and blind,
For intellect no longer knows
Is from the Ought, or Knower from the Known –
That is to say, ascends to Heaven;
Only the dead can be forgiven;
But when I think of that my tongue's a stone.
II
My Self. A living man is blind and drinks his drop.
What matter if the ditches are impure?
What matter if I live it all once more?
Endure that toil of growing up;
The ignominy of boyhood; the distress
Of boyhood changing into man;
The unfinished man and his pain
Brought face to face with his own clumsiness;
The finished man among his enemies? –
How in the name of Heaven can he escape
That defiling and disfigured shape
The mirror of malicious eyes
Casts upon his eyes until at last
He thinks that shape must be his shape?
And what's the good of an escape
If honour find him in the wintry blast?
I am content to live it all again
And yet again, if it be life to pitch
Into the frog-spawn of a blind man's ditch,
A blind man battering blind men;
Or into that most fecund ditch of all,
The folly that man does
Or must suffer, if he woos
A proud woman not kindred of his soul.
I am content to follow to its source
Every event in action or in thought;
Measure the lot; forgive myself the lot!
When such as I cast out remorse
So great a sweetness flows into the breast
We must laugh and we must sing,
We are blest by everything,
Everything we look upon is blest.
Dialog între Suflet şi Ego
Sufletul meu. Te chem la spirala din veac;
Concentrează-te asupra ascensiunii,
asupra meterezelor ruinate,
care se sfărâmă,
asupra aerului sfârşit al aştrilor,
asupra stelei ce fixează polul ocult;
canalizează fiecare gând rătăcitor în faza
în care gândirea se împlinește:
cine deosebește sufletul de umbre?
Egoul meu. Spada consacrată, pe genunchii mei,
este a lui Satō, veche dar intactă,
încă tăioasă, încă precum oglinda,
încă neîntinată de trecerea secolelor;
acel înfloritor brocart, acum uzat,
din mătase, sfâşiat parcă din rochia
vreunei curtezane, răsucit
în jurul unei teci de lemn,
zdrenţuit, el mai poate încă
proteja searbăda podoabă.
Sufletul meu. De ce păstrează omul în fantezia-i,
când nu se mai află-n floarea vârstei,
embleme ale iubirii şi războiului?
Gândeşte-te la noaptea ancestrală care poate,
numai de imaginaţia ar disprețui lumescul,
şi cugetul rătăcirile-i
de la una, la alta și la toate celelalte, să
elibereze de povara morţii și a naşterii.
Egoul meu. Al treilea din spiţa sa, Montashigi,
cu cinci sute de ani în urmă o creă,
în juru-i numai flori din cine ştie ce brocart –
purpura inimii – şi toate acestea le văd
ca semne ale zilei, în faţa turnului, al
nopţii emblematic, şi invoc,
precum soldatul, privilegiul
de a săvârşi, încă o dată crima.
Sufletul meu. Plinul acestei faze se revarsă
şi picură prin fluxul minţii
până asupra-i se abate chinul
surzirii, al muţirii şi-al orbirii,
încât judecata nu mai distinge
eu, a fi, de eu, a trebui, eu cunoscător de eu cunoscut
altfel spus, tinde spre Cer;
doar cei plecați pot fi iertați,
dar când o gândesc, limba-mi e de piatră.
II
Egoul meu. Fiinţa vie-i oarbă şi-şi bea stropul.
Şi ce dacă șanţurile sunt mizere?
Şi ce dacă trăiesc totul înc-o dată?
Să înduri truda maturizării;
umilința infantilităţii; chinul
tânărului care bărbat devine;
bărbatul incomplet şi durerea-i
de se-nfruntă cu stângăcia-i;
dar bărbatul complet între duşmani?
Cum în numele Cerului poată să fugă
de-acea formă sărăcită, degradantă,
pe care oglinda ochilor răutăcioşi
o reflectă-n privirea-i, până când, la final,
crede ca-acea formă-i a sa?
Şi la ce serveste fuga, dacă onoarea
îl găseşte-ntre rafale glaciale?
Mă mulţumesc să retrăiesc totul,
de mii de ori, de-ar însemna viaţa s-arunc
în cuibul de ouă de broască a râpei
unui om orbit, un om orbit care-i
loveşte pe alţii-asemenea;
Sau în cel mai roditor şanţ,
nebunia ce o face omul
sau trebuie să o îndure, de ispiteşte
o femeie mândră, nedemnă de-al său suflet.
Mă mulţumesc să caut izvorul
fiecărei fapte, gest sau gând;
măsoară totul, îmi iert totul!
Când cineva ca mine nu regretă
atât de dulce e plăcerea în suflet
încât trebuie să râdem şi să cântăm,
şi tot ceea ce există ne binecuvântează,
iar tot ceea ce privim binecuvântăm.